Edificiile rupestre din Ivăneţu

Culmea Ivăneţu, cu altitudinile modeste care abia dacă depăşesc 1100 de metri, pare la început o simplă culme împădurită din zona de contact Carpaţi – Subcarpaţi, o ramificaţie sudică a Munţilor Buzăului care nu promite mai nimic spectaculos din punct de vedere al reliefului. Acesta se află în umbra vecinilor mai înalţi Penteleu şi Siriu, recunoscuţi pentru peisajele subalpine. Întocmai ca întreaga regiune a Subcarpaţilor, şi Ivăneţul este împânzit de aflorimente de gresie – rocă sedimentară constituită din granule de nisip cimentate, mai slab consolidate. În Europa, exploatarea gresiei s-a realizat încă din vremea omului primitiv, prin confecţionarea de unelte şi figurine, o activitate favorizată de uşurinţa cu care se putea lucra în această rocă. În Evul Mediu, pe teritoriul României, călugării care doreau să fie pustnici îşi făureau adevărate locuinţe şi lăcaşuri de închinare, cu o precizie geometrică demnă de invidiat pentru vremurile respective.

Limitele precise ale culmii sunt cele din sud-vest (râul Buzău), nord-vest (Valea Bâsca) şi nord-est (cursul superior al Slănicului de Buzău), iar cea dinspre sud-est se poate considera pe aliniamentul satelor Sibiciu de Sus – Colţi – Brăeşti – Lopătari. Iată, aşadar, şi căile de acces în spaţiul misterios al Ivăneţului. Poate că cea mai comodă şi frecventată dintre acestea este Valea Sibiciului, însoţită de o şosea modernizată recent care porneşte chiar din centrul oraşului Pătârlagele. Destinaţia principală este satul Aluniş, dar merită şi un popas la Colecţia Muzeală Colţi, cu caracter etno-geologic, dedicată în special chihlimbarului – răşină fosilă care s-a exploatat în regiune.

La Aluniş ne întâmpină edificiile complexului monahal-rupestru, unde primii ciobani din părţile locului, pe nume Vlad şi Simion, ar fi săpat în stâncă în căutarea unei icoane ascunse. În cuprinsul colosului de gresie au fost amenajate atât o biserică – atestată documentar în anul 1647, în vremea lui Matei Basarab, cât şi un complex de chilii. Studiind cu atenţie harta, de la Aluniş putem ajunge pe jos, după numai o oră şi jumătate, la Poiana Cozeanca, punct de reper foarte important – un veritabil nod al traseelor Muntelui Ivăneţu. Tot în Poiana Cozeanca putem ajunge pe drumurile judeţene care însoţesc Valea Bălăneasa şi afluenţii acesteia. Şoseaua se desprinde din centrul satului Măgura (între Unguriu şi Pârscov). Însoţeşte malul stâng al Buzăului până la Pârscov, apoi se înscrie pe malurile râului Bălăneasa, afluent pe partea stângă al Buzăului. Trecem prin satele Lunca Frumoasă, Trestia, Cozieni, Izvoarele, cu toponime deloc întâmplătoare, şi ajungem în zona de sub munte a judeţului Buzău, la Bozioru, un alt punct de plecare în traseele Ivăneţului. Părăsim asfaltul şi ne înscriem pe un drum nemodernizat care se desprinde la stânga, traversând satele rupte de lume Fişici, Văvălucile, Găvanele, Nucu.

Pe culmile din împrejurimile satului Nucu se întâlnesc şi cele mai bine păstrate monumente rupestre din România. În secolele Evului Mediu, aceşti munţi erau locuiţi de călugări pustnici care îşi săpau propriile chilii şi biserici în stâncă. Cu debutul la Nucu, o potecă marcată ne conduce în numai 30 de minute la primul nostru obiectiv: bisericuţa Schitului Fundătura (secolul XVII). Lăcaşul de cult este atestat la 12 ianuarie 1678 în timpul domnitorului Gheorghe Duca. Se ştie că ultimul călugăr, Aricescu, a slujit aici în anul 1863.

Ne întoarcem de la Fundătura pe acelaşi drum, până în apropiere de Nucu. Înainte de a intra în sat, spre nord-vest se ramifică drumul de căruţe pe care va trebui să îl urcăm timp de aproximativ 45 de minute, până la Poiana Cozeanca, menţionată anterior drept punctul de convergenţă al mai multor tururi pedestre. Este accesibilă şi de „peste deal”, de la complexul rupestru Aluniş. În mijlocul poienii se înalţă Stânca lui Dionisie, martor de eroziune din gresie specific Ivăneţului. Aici şi-a săpat chilia pustnicul Dionisie Torcătorul. Accesul în interior se face pe o scară de lemn, la capătul unei potecuţe înguste şi abrupte. Inscripţiile şi însemnele din interior plasează o eventuală atestare documentară a grotei tocmai în secolele IV-VI. Având în vedere poziţionarea construcţiei, este foarte probabil ca vestigiul să fi avut şi rol de apărare.

La numai 15 minute faţă de Poiana Cozeanca, pe o potecă marcată şi în urcuş accetuat, ajungem la Peştera lui Iosif. Grota este săpată, ca de obicei, în gresie. Toponimia provine cel mai probabil de la ultimul pustnic care a locuit aici. Schitul este atestat documentar de domnitorul Mihnea Turcitul, într-un hrisov datat 18 iulie 1587, cu menţionarea hramului: Ioan Bogoslov – autorul Evangheliei după Ioan, considerat în religie una şi aceeaşi persoană cu Apostolul Ioan. Deasupra intrării, un simbol paleocreştin, peştele, ne trimite cu gândul tocmai la secolele III-IV ale erei noastre…

În continuarea potecii dinspre Poiana Cozeanca, pornind în urcuş susţinut către cele mai înalte culmi ale Ivăneţului, vom întâlni alte două vestigii: Agatonul Vechi şi Agatonul Nou. Pe aceste plaiuri ale Ţinutului Buzăului, în localitatea Cislău, s-a născut soţia domnitorului, Doamna Neaga, supranumită în plan local drept „Regina Buzăului” sau „Regina din Cislău”. Şi mai sus în munte, pe cel mai înalt vârf, vom întâlni Crucea lui Agaton sau Crucea Spătarului. Muntele Ivăneţu  adăposteşte nu mai puţin de 29 de construcţii şi vestigii rupestre, considerate mărturii ale curentului monastic ortodox „anahoretism”, în timpul căruia călugării din zona Buzăului au ales să devină pustnici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s