Cetăţile de la Vidin şi Belogradchik

Acolo unde cursul Dunării îşi schimbă direcţia spre sud-vest, orientându-se după culmile cele mai nordice ale Prebalcanilor, foarte aproape de întâlnirea graniţelor a trei state europene, întâlnim cetăţile medievale ale Vidinului şi Belogradchikului. Ambele au existat ca puncte de interes militar încă din vremea ocupaţiei romane a teritoriului, dar s-au dezvoltat şi au jucat roluri strategice îndeosebi în secolul XIV. Cetatea Baba Vida, aşa cum a botezat-o legenda fetei nemăritate a unui rege bulgar, s-a clădit în secolul X pe locul unui turn de observaţie din vremea Imperiului Roman. Fortificaţia Belogradchikului, parţial naturală, a fost ridicată în timpul Imperiului Roman ca punct de supraveghere. În 1356, regele bulgar Ivan Alexandru dizlocă regiunea Vidinului din regatul bulgar şi îl numeşte pe fiul său, Ivan Straţimir, conducător al Ţaratului de Vidin. Cetatea Vidinului este cucerită la scurt timp de maghiari, apoi recâştigată de Ivan Straţimir cu ajutorul lui Vlaicu Vodă. În 1396, ambele cetăţi sunt cucerite de otomani. Astăzi, acestea reprezintă principalele atracţii turistice din extremitatea de nord-vest a Bulgariei, mai ales după inaugurarea noului pod peste Dunăre, care uneşte Vidinul cu perechea românească, oraşul Calafat.

Evul Mediu a mai fost afectat de Edictul de la Alhambra, poate cel mai semnificativ document care atestă procesul lung de secole de expulzare a evreilor din vestul Europei (Peninsula Iberică). Aceştia s-au recolonizat chiar şi în Imperiul Otoman, o comunitate importantă stabilindu-se chiar la Vidin la sfârşitul secolului XV. Recâştigându-şi drepturile după alungarea otomanilor, evreii finalizează în 1894 a doua cea mai mare sinagogă din Bulgaria actuală, chiar în apropierea fortificaţiei Baba Vida. Persecutată din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea evreiască abandonează sinagoga de la Vidin pentru a se restabili în Israel.

În geomorfologie, stâncile pe care vedem astăzi lângă „micul oraş alb” (Belogradchik) se numesc martori de eroziune. Aceştia au un istoric de peste 230 de milioane de ani, atunci când Terra trecea din era Paleozoic în era Mezozoic. Ultima perioadă a Paleozoicului a fost Permianul, la finalul căruia au debutat mişcările de încreţire ale Ciclului orogenic Alpin. Triasicul, prima perioadă a Mezozoicului, a început cu o scufundare a suprafeţei şi naşterea unei mări de mică adâncime. În acelaşi timp, rocile paleozoice au fost dizlocate de mişcările tectonice şi resturile au fost transportate de apele râurilor şi sedimentate pe fundul mării. Alipirea sedimentelor a dat naştere conglomeratelor, care au fost rotunjite mai apoi sub forţa apei. Culoarea roşie a formaţiunilor datează din perioada Jurasic, atunci când gresiile nou-depuse s-au îmbogăţit cu oxizi de fier, pe fondul unui climat cald şi uscat. La începutul Neozoicului, suprafaţa Belogradchikului de azi s-a înălţat prin încreţire, devenind din nou o suprafaţă de uscat. Procesul a fost unul „violent”, care a readus la suprafaţă rocile mai vechi – calcarele – depuse în Jurasic. Eroziunea agenţilor externi (apă şi vânt) asupra conglomeratelor, gresiilor şi calcarelor de pe versantul nordic al Munţilor Stara Planina, a definitivat peisajul pe care îl putem admira astăzi, la numai 53 de kilometri de Vidin. Cele mai apropiate staţii de cale ferată sunt Dimovo (20 de kilometri) şi Oreshets (13 kilometri), ambele pe magistrala care leagă Vidinul de Vraţa şi Sofia.

Dyavolski most

„Most” este termenul care din toate limbile slave se traduce prin „pod”. Podurile otomane medievale au fost „interpretate” de creştinii invadaţi ca fiind „ale diavolului”, în special datorită tehnologiei moderne şi deosebite de la acea vreme, podul arcuit, care dădea rezultate excelente şi inspira grandoare (păreau mult prea bine construite ca să fie o simplă mână de om, astfel că „se dădea vina” pe ceva supranatural). Totuşi, podul arcuit de lângă Ardino, care traversează râul Arda, a fost proiectat de un maestru bulgar, Dimităr, la ordinul sultanului Selim I. Denumirea lui originală a fost Podul lui Şeitan şi, în fapt fiind vorba despre o reconstrucţie a vechiului pod roman care asigura continuitatea unui drum comercial secundar dintre Câmpia Traciei şi Marea Egee – părţi din Imperiul Bizantin. Acesta traversa practic de la nord la sud Munţii Rodopi, unitate cu altitudini relativ mici (dar cu un vârf de 2191 m) pe care Bulgaria de astăzi o împarte cu Grecia.

Arhitectura otomană este de fapt un stil al arhitecturii islamice, care uzează de elemente arhitecturale ca arcadele, coloanele, pilonii, cupolele, coridoarele boltite (iwan) şi portalele arcuite (piştak), toate acestea ridicate la rang decorativ. Se punea astfel accentul pe estetica realizărilor (geamii, şcoli, băi publice, palate, mausolee, hanuri, bucătării publice, poduri, apeducte etc.). Dincolo de valoarea estetică, tehnologia podului arcuit (apărută la grecii antici) este şi una durabilă. După 500 de ani, ne putem plimba în voie pe monumentul istoric. Pentru a proteja cele trei arcuri ale Dyavolski Most, în jurul picioarelor de pod au fost împrăştiate blocuri fragmentate de rocă, cu rol de stabilopozi, care atenuează impactul direct cu apa râului Arda.

Fiind proiectat pentru a traversa cu piciorul sau cu calul, Dyavolski Most (Дяволски мост) deservea un drum comercial antic dintre Tracia şi Marea Egee. Deloc întâmplător, astăzi face parte dintr-o variantă a „Potecii Sultanilor”, traseu turistic pedestru internaţional care leagă Viena de Istanbul şi care reconstituie practic itinerariile cele mai folosite de către şefii otomani pentru a călători spre vest. Dyavolski Most apare în filmul istoric „Vreme na nasilie” („Vremea cruzimii”, Bulgaria, 1988), ca parte a traseului efectuat de către un ienicer, trimis de sultan în teritoriile ocupate (natale) pentru a răpi băieţii tineri şi pentru a forţa convertirea religioasă a populaţiei creştine din satele bulgare adăpostite de Munţii Rodopi. O dată cu modernizarea rutei Plovdiv – Asenovgrad – Kărdjali – Komotini, vechiul traseu montan şi-a pierdut din importanţa comercială, fiind astăzi un important obiectiv turistic al Bulgariei. Dyavolski Most se află la numai 10 kilometri (accesibili cu maşina) de oraşul Ardino şi la 33 de kilometri vest de Kărdjali.

Đavolja Varoš

În partea de sud-est a Serbiei, la nici 20 de kilometri de linia de demarcaţie cu provincia Kosovo, întâlnim martorii de eroziune ai unei măguri vulcanice alcătuite din blocuri de andezit şi piroclastite metamorfozate, care formează un spectaculos relief de badlands, transformat de sârbi într-un veritabil obiectiv turistic. Suntem în Munţii Radan, subunitate a sistemului Rilo-Rodopian – care se întinde latitudinal din sudul Serbiei până în nord-estul Greciei (traversând părţi din Republica Macedonia şi Bulgaria). Activitatea vulcanică din sudul Serbiei datează din Paleogen şi Neogen (perioade ale sistemului Terţiar, care a debutat pe scara geocronologică acum 65 de milioane de ani).

„Domnişoare cu pălării”, „Hoodoos” sau „piramide coafate” – sunt doar câteva dintre denumirile pe care aceste formaţiuni le au în cadrul răspândirii pe glob (vezi rezervaţiile de la Ritten – Austria şi Bryce – Utah, SUA). Local, sârbii au denumit teritoriul: „târgul diavolului” (cu sensul de oraş), deloc întâmplător dacă ţinem seama de legendele locale, dar şi de peisajul sălbatic. Totuşi, formarea acestor badlands are o explicaţie ştiinţifică. Piroclastitele rezultate în urma erupţiilor vulcanice s-au amestecat cu argila depusă ulterior de vânt şi precipitaţii. Ravenarea suprafeţei a avut loc sub influenţa pantei accentuate şi a lipsei copacilor, factori care au condus la eroziunea solului şi apoi a rocilor. Andezitul, rocă efuzivă acidă, are o duritate mai mare şi nu a putut fi erodată. Fragmentele de andezit reprezintă în fapt „pălăriile domnişoarelor” sau „coafura piramidelor”, întrucât ele funcţionează pe post de „umbrelă” care apără viitoarul martor de eroziune de precipitaţii. Astfel, se erodează numai suprafaţa înconjurătoare, luând naştere forma ascuţită. Piramidele coafate au o durată relativ scurtă de „viaţă” (câteva zeci de ani), ele prăbuşindu-se într-un final sub greutatea blocului de andezit, din cauza şiroirilor.

Accesul la Đavolja Varoš se poate face cu trenul şi cu maşina personală. Cea mai apropiată haltă faţă de rezervaţie este Kosanička Rača, situată pe calea ferată Niš – Kuršumlija – Merdare. Aceasta făcea odinioară legătura între sudul Serbiei şi Priština, „capitala” provinciei Kovoso. De la Rača, un drum bine asfaltat, dar îngust, urcă printre cătunele Kupinovo, Zebica şi Đake, cale de 9 kilometri, până la intrarea în rezervaţie. În total, de la Kuršumlija (ultimul oraş din drum şi cel mai apropiat) sunt 30 de kilometri, iar de la Niš sunt 97 de kilometri pe şosea. În drumul pietonal de circa 500  de metri spre „Târgul Diavolului” o plăcuţă informativă invită la un scurt popas la „Sifonul Diavolului” sau „Izvorul Roşu”, o sursă de apă extrem de acidă (pH 1,5) şi excesiv mineralizată. Tot oxizii de fier sunt responsabili de culoarea apei de la Đavolja Varoš.

Nicopole, oraşul cuceririlor

Câmpia Înaltă a Dunării, unitate de podiş, ocupă circa o treime din suprafaţa Bulgariei. Este umplută cu sedimente în timpul orogenezei alpine şi intens erodată de cursul Dunării şi de afluenţi. Unitatea domină albia Dunării cu 50-200 de metri şi se termină abrupt în lunca îngustă de pe partea dreaptă a fluviului. „Prăpăstiile” pot fi admirate de-a lungul graniţei româno-bulgare, începând de la Vidin, până la Silistra. Conectat cu oraşul-pereche românesc Turnu Măgurele prin noua linie de feribot, Nikopol (Nicopole) are puţin peste 3000 de locuitori şi o populaţie majoritară de etnie turcă. Este dispus în formă de amfiteatru, pe versantul înclinat al Câmpiei Înalte. Ne aflăm în Oblastul Plevna, la 51 de kilometri de Svishtov şi 55 de kilometri faţă de reşedinţa oblastului, Plevna.

Oraşul dunărean este alcătuit din două cartiere – cel „de jos”, aflat în vecinătatea portului turistic, şi cartierul „de sus”, răspândit pe coline. Legătura dintre acestea se face pe artera principală, şoseaua dintre Svishtov şi Plevna, în lungul căreia întâlnim şi câteva monumente istorice – Biserica medievală „Sfinţii Apostoli Petru si Pavel” (secolele XIII-XIV), Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (la 1,5 kilometri din port în amonte) şi Fântâna Eliya. Totuşi, cel mai cunoscut obiectiv turistic al localităţii Nikopol se regăseşte în partea de vest a cartierului de sus. Un drum îngust de cel mult 1 kilometru urcă din zona centrală şi ia sfârşit la poarta Cetăţii Nikopol.

Prima atestare documentară a oraşului, sub numele de Nicopolis („oraşul victoriei”), datează din anul 1059, când acesta se afla pe graniţa nordică a Imperiului Bizantin. În anul 1396, armatele unite ale Europei Creştine sunt învinse de către turcii otomani conduşi de Baiazid I, în arhicunoscuta Bătălie de la Nicopolis. Cetatea era apărată de Ivan Şişman, ultimul ţar al Imperiului Bulgar. O a doua Bătălie de la Nikopol a avut loc 5 secole mai târziu, în 1877, când Imperiul Rus a eliberat oraşul de sub stăpânirea lui Osman Paşa. În cinstea acestui eveniment, pe dealul estic al oraşului, a fost ridicat Monumentul Victoriei de la 1877.

Aceia mai curioşi care îşi propun o scurtă incursiune pe sub versantul albicios al Dunării de la est de oraş, vor avea parte de o nouă surpriză. Biserica rupestră Sfântul Ştefan a fost amenajată într-o grotă, probabil înainte de stăpânirea turcească. Originalitatea inscripţiilor şi însemnelor din interior este îndoielnică, dar simpla lor prezenţă consolidează ipoteza utilizării spaţiului ca lăcaş de cult ortodox, inclusiv ca loc de adăpost din calea invadatorilor.

 

Edificiul-monument de pe Vârful Buzlugea

Înainte de anul 1974, vârful Buzlugea (Buzludzha) avea 1441 de metri altitudine. Intervenţia umană i-a redus altitudinea oficială la 1432 de metri. Ne aflăm pe culmea principală a Munţilor Stara Planina (Balcani), care traversează Bulgaria prin centru de la vest la est. Deloc întâmplător, majoritatea evenimentelor istorice din perioada modernă a statului balcanic au avut loc chiar în aceşti munţi. Vârful aflat la câţiva kilometri de Pasul Şipca are o puternică încărcătură: aici s-a dat, pe 18 iulie 1868, ultima bătălie între rebelii bulgari conduşi de Hadzhi (Hagi) Dimităr şi Stefan Karadzha (Caragea) cu oştile otomane, în cadrul Revoluţiilor pentru eliberarea poporului bulgar de sub stăpânirea otomană. Armata acestora se formase chiar în Principatele Unite. Ulterior eliberării Bulgariei (şi a Principatelor), la 2 august 1891, avea loc la Vârful Buzlugea primul congres al socialiştilor din Bulgaria, în urma căruia s-a format Partidul Muncitoresc Social Democrat, precursorul Partidului Comunist Bulgar. Dubla semnificaţie istorică pentru comuniştii bulgari a fost decisivă pentru construirea megalomanei clădiri-monument de pe vârf, care a debutat în 1974 şi s-a finalizat în 1981.

În perioada dintre 1891 şi 1974, o serie de monumente de dimensiuni mai mici aminteau de bătăliile din Pasul Şipca şi din apropierea Vârfului Buzlugea. O primă construcţie permanentă a fost Cabana montană Buzludzha, inaugurată în 2 august 1936, amplasată chiar sub vârf. În ianuarie 1944, tot în apropierea vârfului, au existat ciocniri armate între trupele partizanilor şi cele fasciste. După instaurarea regimului comunist, o serie de arhitecţi au fost invitaţi să îşi expună ideile în vederea ridicării unui monument cu adevărat impunător pe vârful Buzlugea, mai ales că în 1961 se sărbătoreau 70 de ani de comunism în Bulgaria. Zece ani mai târziu, proiectul grandios al lui Georgi Stoilov, este declarat câştigător. Un turn înalt de 70 de metri serveşte drept soclu pentru steaua roşie, fiindu-i anexat un corp circular în diametru de aproximativ 57 de metri. După încă 3 ani, în 1974, se demarează lucrările propriuzise.

Conducerea Partidului a pornit campanii de donaţii şi a emis timbre poştale, pentru susţinerea financiară a construcţiei cu contribuţia populaţiei. Pentru nivelarea terenului, ultimii 9 metri ai vârfului au fost dinamitaţi. Interiorul corpului circular a fost mozaicat cu tone de material, mâna de lucru fiind formată din câteva zeci de artişti. Pe durata celor 8 ani de funcţionare a clădirii, aceasta se putea vizita după un program bine stabilit, în afara evenimentelor oficiale. La numai 8 ani de la inaugurare, în 1989, liderul Totor Jivkov a fost demis în urma unei lovituri de stat care a avut loc în contextul căderii regimurilor comuniste europene. Monumentul Buzlugea, simbol al vechiului regim, a fost închis, vandalizat şi în cele din urmă abandonat.

(foto: Adrian Dinculescu)

Drumul de acces de numai 12 kilometri dintre Pasul Şipca şi Vârful Buzlugea trece prin mirifica pădure de fag, protejată în cadrul Parcului Natural Bulgarka. Traseul poate fi parcurs fără probleme şi cu piciorul, o potecă turistică marcată scurtând chiar distanţa dintre cele două puncte de interes. Rustica pensiune din pas ne întâmpină cu rakia, kebapce, kiufteta, bob ciorba şi multe alte bunătăţi locale.

Situaţia actuală a clădirii monumentale de pe Vârful Buzlugea este pe cât de precară, pe atât de incertă. Autorităţile au sudat poarta principală de acces, pentru a limita pericolul de accidente care este prezent la tot pasul în interiorul şi în jurul edificiului. O spărtură în structura de aerisire „facilitează” accesul temerarilor în interior, dar cu foarte mari riscuri de accidentare. O tânănă arhitectă din Bulgaria a propus un proiect de reabilitare a monumentului. Până la realizarea acestuia, ne mulţumim cu panorama spectaculoasă care se deschide din vârf către înălţimile Balcanilor şi împrejurimi.

Calea ferată Mokra Gora – Šargan Vitasi

Dacă ar fi să numărăm căile ferate cu adevărat turistice din lume, cel mai probabil două mâini ne-ar fi suficiente. Prima legătură feroviară dintre Europa Centrală şi vestul Peninsulei Balcanice (Marea Adriatică) tranzita Munţii Dinarici dinspre Belgrad, pe la Trstenik, Kraljevo, Čačak, Užice, Vardište şi Višegrad. Aceasta a fost scoasă din circulaţie în anii ’70, o dată cu mutarea drumului de fier mai la nord, pe la Zvornik, dar şi cu închiderea tuturor căilor ferate înguste în 1974. „Scurtătura” dintre Belgrad şi Užice, pe la Valjevo, apoi prelungirea spre Muntenegru, au contribuit de asemenea la decăderea, din punct de vedere economic, a celui mai important drum de fier din Peninsula Balcanică de la începutul secolului XX. Astăzi, un mic segment din acesta este valorificat în scop turistic de către Căile Ferate Sârbe – Železnice Srbije.

Ca o curiozitate, România şi Serbia împărtăşesc prima cale ferată de pe ambele teritorii actuale: Oraviţa – Iam – Biserica Albă – Baziaş. Aceasta a fost inaugurată în anul 1856 şi prelungită în 1863 până la Anina, pentru a facilita transportul cărbunilor bănăţeni spre Dunăre (şi această cale ferată este valorificată turistic, pe segmentul românesc Anina – Oraviţa). La mijlocul secolului XIX, traseul căii ferate din Banat nu trecea nici prin Serbia, nici prin România. Fusese construită de către Imperiul Austro-Ungar, pe teritoriul propriu, în aceeaşi perioadă în care Principele Miloš al Serbiei îşi dorea un proiect similar care să străpungă munţii spre Marea Adriatică.

La 23 august 1884, primul tren al Căilor Ferate Sârbe circulă în relaţia Beograd – Niš, inaugurând astfel activitatea companiei care operează şi astăzi pe teritoriul Serbiei. Din staţia Stalać, de pe magistrala menţionată, a pornit în anul 1903 construcţia căii ferate spre graniţa cu Austro-Ungaria, Vardište (astăzi în Bosnia-Herţegovina). La 16 iunie 1912 soseşte la Užice primul tren pe linie de 760 mm. În acelaşi timp, Imperiul a început lucrările la calea ferată cu 99 de tunele dintre Sarajevo şi Dobrun (în apropiere de Vardište, în punctul de graniţă), care mai târziu urma să se extindă pe de o parte la Dubrovnik (Marea Adriatică) şi pe de altă parte la Vardište, unindu-se cu drumul de fier din Regatul Serbiei. Acest lucru s-a întâmplat după Primul Război Mondial, când teritoriile Bosniei şi Serbiei au fost integrate în noul stat Iugoslavia.

Cel mai dificil sector al proiectului de cale ferată a fost cel dintre Šargan-Vitasi şi Mokra Gora. Acesta trebuia să traverseze şi apoi să coboare din Pasul Šargan, o proeminenţă de aproximativ 300 de metri faţă de Mokra Gora. În timpul ocupaţiei austriece, s-a încercat avansarea lucrărilor de conectare a Bosniei cu Serbia. Tunelul Šargan, astăzi în lungime de 1825 de metri, s-a surpat în anul 1916 în timpul construcţiei, omorând 200 de prizonieri italieni şi ruşi. Comemorarea centenarului tragediei a avut loc în 2016. La scurt timp după alunecarea de teren, lucrările au fost suspendate. În anul 1921 s-a reluat proiectul străpungerii Muntelui Šargan, cu faimosul proiect ingineresc sârbo-bosniac al Optului de la Šargan.

În 1925, primul tren cu aburi – denumit Ćira – parcurge distanţa Belgrad – Mokra Gora – Sarajevo – Dubrovnik în 24 de ore. În 1938, primul tren cu locomotivă diesel parcurge aceeaşi relaţie în 16 ore. Povestea căii ferate Šargan – Mokra Gora se întrerupe în anul 1974, o dată cu închiderea pe motiv de nerentabilitate a tuturor căilor ferate înguste. Avea să continuie abia din 2003, după 5 ani de reconstrucţie a segmentului, cu 5 poduri şi 22 de tunele care totalizează 5445 de metri lungime.

În prezent, calea ferată dintre Šargan Vitasi şi Mokra Gora este exploatată turistic în perioada aprilie – octombrie şi ocazional în rest. Însăşi gara de la Mokra Gora funcţionează ca hotel şi restaurant. Trenul circulă în timpul sezonului de câteva ori pe zi. Este tractat de locomotive Diesel fabricate la uzina Faur din Bucureşti şi modernizate în Iugoslavia. Staţiile de pe parcurs sunt: Mokra Gora, Golubić, Jatare şi Šargan Vitasi, dar trenul mai opreşte de încă trei ori, în haltele special amenajate pentru admirarea peisajului şi a minunii inginereşti a Optului – tunele care se suprapun pe diverse nivele ale muntelui şi care conferă forma cifrei 8 segmentului dintre Jatare şi Šargan.

Regizorul sârb Emir Kusturica a contribuit la celebritatea acestei linii, construind o staţie fictivă – Golubić – special pentru filmul de succes pe care l-a regizat în 2004, Život je čudo (Viaţa e un miracol). Aici copiii pot admira drezina utilizată la filmări, dar se pot bucura şi de o tură cu ciclodrezina, pusă special la dispoziţie pentru micii turişti de pe calea ferată. Pe dealul de lângă Mokra Gora, tot Emir Kusturica a realizat un veritabil muzeu al satului alcătuit din construcţii din lemn: Drvengrad. Dincolo de graniţa actuală, în Bosnia, acelaşi regizor a adus un omagiu similar scriitorului Ivo Andrić, construind oraşul miniatural Andrićgrad.

Totodată, terasamentul de cale ferată îngustă dintre Užice şi staţia Stapari este utilizat ca spaţiu de promenadă, fiind totuşi inclus într-un proiect de reabilitare a întregii linii ferate de ecartament îngust dintre Višegrad şi Užice. Capătul de la Užice al fostului drum de fier este cunoscut şi datorită Muzeului Hidroenergetic, amenajat în hidrocentrala de pe râul Đetinja, construită în anul 1900 pe baza tehnologiei curentului alternativ descoperit de Nikola Tesla. Totuşi, cel mai „asediat” obiectiv al oraşului este Stari Grad – oraşul vechi, până la care se poate urca timp de 15 minute pe poteca special amenajată. Din zona superioară a Stari Grad, se deschide cea mai spectaculoasă panoramă asupra localităţii puternic edificate din partea de vest a Serbiei.

Dacă punem la socoteală obiectivele din Bosnia şi Herţegovina amplasate pe traseul căii ferate înguste (Višegrad şi Mănăstirea Dobrun), dar şi staţiunea montană sârbă Zlatibor din imediata vecinătate, putem spune că drumul de fier reprezintă poate cel mai important proiect transfrontalier sârbo-bosniac, cu posibilitatea reală de a ajunge pe harta destinaţiilor de top pe plan mondial.

Vulcanul de la Racoş

Acolo unde Munţii Perşani întâlnesc Dealurile Homoroadelor, la ieşirea Oltului din cel de-al doilea defileu din cele trei pe care le-a tăiat în lungul Carpaţilor, „odihneşte” cel mai recent vulcan de pe teritoriul românesc. Acesta a erupt ultima dată în urmă cu aproximativ 683 de mii de ani, formând cele mai noi roci din Carpaţii românesti. Industria extractivă din regiune a „construit”, involuntar, cel mai educativ sit geologic din România. În perimetrul Dealului Hegheş au existat trei exploatări de scorie vulcanică şi bazalt, care au scos la iveală erupţia efuzivă a vulcanului (silenţioasă), în care lavele bazice se depuneau mai întâi în coloane prismatice, apoi în bancuri orizontale.

Prin procese fizico-chimice care produc temperaturi extrem de ridicate în interiorul Pământului, rocile se topesc şi iau naştere gazele naturale. Acestea produc o serie de presiuni uriaşe pe scoarţa terestră, iar acolo unde aceasta opune o rezistenţă mai mică, presiunea se descarcă sub forma unei erupţii vulcanice – ieşirea magmei la suprafaţă. De obicei, scoarţa terestră este mai slăbită acolo unde există contacte între plăcile tectonice. La contactul cu atmosfera, lava vulcanului Racoş s-a răcit, formând actualele tufuri vulcanice. Aceste fragmente de rocă sunt cunoscute pentru utilizarea lor ca piatră „ponce”, deosebit de populară. Totodată, prin răcirea cenuşilor, au luat naştere scoriile vulcanice – pe româneste: zgura, cea pe care o vedem pe terenurile de tenis.

La câteva sute de metri faţă de crater, întâlnim aflorimentele de lavă bazică răcită. Aceasta se depunea gravitaţional în scoarţa terestră, în forme prismatice hexagonale.

Vulcanismul din interiorul curburii Carpaţilor nu este cel din urmă „martor al acuzării” pentru ciocnirea plăcilor moesică şi transilvană. Prin procesul de subducţie, placa moesică se deplasează în continuare spre nord-vest, alunecând pe sub cea transilvană şi producând cutremurele pe care le resimţim şi astăzi.

Localitatea Racoş nu se mândreşte numai cu monumentele naturale. La adăpostul înaltelor dealuri de până la 820 de metri (Tipia Racoşului), vatra satului secuiesc conservă un monument de arhitectură nobiliară medievală: Castelul Sükösd-Bethlen, atestat în secolul XVII. Ansamblul, cu caracter de cetate fortificată, a fost în stăpânirea a două familii nobile din Transilvania, de unde şi-a atras şi numele actual.

Podul Mehmed Paša Sokolović

Anul 1577, 11 arce, 180 de metri, UNESCO, precum şi romanul „Podul peste Drina” din 1945 al lui Ivo Andrić – sunt reperele ce caracterizează principala atracţie a Višegradului, orăşel de vreo 11.000 de locuitori de la graniţa Bosniei cu Serbia, poziţionat în entitatea statală Republika Srpska. Bosnia a fost cucerită în secolul XV de otomani, iar islamizarea creştinilor slavi s-a petrecut în cea mai mare parte voluntar. Arhitectura otomană a fost de asemenea rapid acceptată în regiune, mai ales datorită celui mai prolific nume din domeniu – Mimar Sinan – arhitect şef şi inginer civil al sultanilor.

dscf8620

Astăzi, podul de la Višegrad este armonios completat de noile construcţii contemporane ale oraşului miniatural Andrićgrad (Kamengrad) – spaţiu dedicat de către regizorul sârb Emir Kusturica, romancierului de aceeaşi naţionalitate Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961. „Oraşul”, poziţionat la confluenţa dintre râurile Drina şi Rzav, joacă cu succes rolul unui centru istoric al Višegradului, cu câteva scuaruri şi o stradă principală (total pietonale), delimitate de o serie de monumente de arhitectură medievală sârbă, dar şi otomană.

dsc02303

Dealul Ban Polje, care domină oraşul în partea de sud, este locul ideal de belvedere, atât asupra podului din patrimoniul UNESCO, cât şi asupra zonei de confluenţă dintre Drina şi Rzav, cel din urmă râu curgând dinspre Mokra Gora, Serbia, formând defileul prin care s-a construit şi celebra cale ferată îngustă dintre Šargan şi Višegrad.