Cetăţile de la Vidin şi Belogradchik

Acolo unde cursul Dunării îşi schimbă direcţia spre sud-vest, orientându-se după culmile cele mai nordice ale Prebalcanilor, foarte aproape de întâlnirea graniţelor a trei state europene, întâlnim cetăţile medievale ale Vidinului şi Belogradchikului. Ambele au existat ca puncte de interes militar încă din vremea ocupaţiei romane a teritoriului, dar s-au dezvoltat şi au jucat roluri strategice îndeosebi în secolul XIV. Cetatea Baba Vida, aşa cum a botezat-o legenda fetei nemăritate a unui rege bulgar, s-a clădit în secolul X pe locul unui turn de observaţie din vremea Imperiului Roman. Fortificaţia Belogradchikului, parţial naturală, a fost ridicată în timpul Imperiului Roman ca punct de supraveghere. În 1356, regele bulgar Ivan Alexandru dizlocă regiunea Vidinului din regatul bulgar şi îl numeşte pe fiul său, Ivan Straţimir, conducător al Ţaratului de Vidin. Cetatea Vidinului este cucerită la scurt timp de maghiari, apoi recâştigată de Ivan Straţimir cu ajutorul lui Vlaicu Vodă. În 1396, ambele cetăţi sunt cucerite de otomani. Astăzi, acestea reprezintă principalele atracţii turistice din extremitatea de nord-vest a Bulgariei, mai ales după inaugurarea noului pod peste Dunăre, care uneşte Vidinul cu perechea românească, oraşul Calafat.

Evul Mediu a mai fost afectat de Edictul de la Alhambra, poate cel mai semnificativ document care atestă procesul lung de secole de expulzare a evreilor din vestul Europei (Peninsula Iberică). Aceştia s-au recolonizat chiar şi în Imperiul Otoman, o comunitate importantă stabilindu-se chiar la Vidin la sfârşitul secolului XV. Recâştigându-şi drepturile după alungarea otomanilor, evreii finalizează în 1894 a doua cea mai mare sinagogă din Bulgaria actuală, chiar în apropierea fortificaţiei Baba Vida. Persecutată din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea evreiască abandonează sinagoga de la Vidin pentru a se restabili în Israel.

În geomorfologie, stâncile pe care vedem astăzi lângă „micul oraş alb” (Belogradchik) se numesc martori de eroziune. Aceştia au un istoric de peste 230 de milioane de ani, atunci când Terra trecea din era Paleozoic în era Mezozoic. Ultima perioadă a Paleozoicului a fost Permianul, la finalul căruia au debutat mişcările de încreţire ale Ciclului orogenic Alpin. Triasicul, prima perioadă a Mezozoicului, a început cu o scufundare a suprafeţei şi naşterea unei mări de mică adâncime. În acelaşi timp, rocile paleozoice au fost dizlocate de mişcările tectonice şi resturile au fost transportate de apele râurilor şi sedimentate pe fundul mării. Alipirea sedimentelor a dat naştere conglomeratelor, care au fost rotunjite mai apoi sub forţa apei. Culoarea roşie a formaţiunilor datează din perioada Jurasic, atunci când gresiile nou-depuse s-au îmbogăţit cu oxizi de fier, pe fondul unui climat cald şi uscat. La începutul Neozoicului, suprafaţa Belogradchikului de azi s-a înălţat prin încreţire, devenind din nou o suprafaţă de uscat. Procesul a fost unul „violent”, care a readus la suprafaţă rocile mai vechi – calcarele – depuse în Jurasic. Eroziunea agenţilor externi (apă şi vânt) asupra conglomeratelor, gresiilor şi calcarelor de pe versantul nordic al Munţilor Stara Planina, a definitivat peisajul pe care îl putem admira astăzi, la numai 53 de kilometri de Vidin. Cele mai apropiate staţii de cale ferată sunt Dimovo (20 de kilometri) şi Oreshets (13 kilometri), ambele pe magistrala care leagă Vidinul de Vraţa şi Sofia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s