Cetăţile de la Vidin şi Belogradchik

Acolo unde cursul Dunării îşi schimbă direcţia spre sud-vest, orientându-se după culmile cele mai nordice ale Prebalcanilor, foarte aproape de întâlnirea graniţelor a trei state europene, întâlnim cetăţile medievale ale Vidinului şi Belogradchikului. Ambele au existat ca puncte de interes militar încă din vremea ocupaţiei romane a teritoriului, dar s-au dezvoltat şi au jucat roluri strategice îndeosebi în secolul XIV. În geomorfologie, stâncile pe care vedem astăzi lângă „micul oraş alb” (Belogradchik) se numesc martori de eroziune. Aceştia au un istoric de peste 230 de milioane de ani, atunci când Terra trecea din era Paleozoic în era Mezozoic. Eroziunea agenţilor externi (apă şi vânt) asupra conglomeratelor, gresiilor şi calcarelor de pe versantul nordic al Munţilor Stara Planina, a definitivat peisajul pe care îl putem admira astăzi, la numai 53 de kilometri de Vidin. Cele mai apropiate staţii de cale ferată sunt Dimovo (20 de kilometri) şi Oreshets (13 kilometri), ambele pe magistrala care leagă Vidinul de Vraţa şi Sofia.

Dyavolski most

„Most” este termenul care din toate limbile slave se traduce prin „pod”. Podurile otomane medievale au fost „interpretate” de creştinii invadaţi ca fiind „ale diavolului”, în special datorită tehnologiei moderne şi deosebite de la acea vreme, podul arcuit, care dădea rezultate excelente şi inspira grandoare (păreau mult prea bine construite ca să fie o simplă mână de om, astfel că „se dădea vina” pe ceva supranatural). Totuşi, podul arcuit de lângă Ardino, care traversează râul Arda, a fost proiectat de un maestru bulgar, Dimităr, la ordinul sultanului Selim I. Denumirea lui originală a fost Podul lui Şeitan şi, în fapt fiind vorba despre o reconstrucţie a vechiului pod roman care asigura continuitatea unui drum comercial secundar dintre Câmpia Traciei şi Marea Egee – părţi din Imperiul Bizantin. Acesta traversa practic de la nord la sud Munţii Rodopi, unitate cu altitudini relativ mici (dar cu un vârf de 2191 m) pe care Bulgaria de astăzi o împarte cu Grecia.

Đavolja Varoš

În partea de sud-est a Serbiei, la nici 20 de kilometri de linia de demarcaţie cu provincia Kosovo, întâlnim martorii de eroziune ai unei măguri vulcanice alcătuite din blocuri de andezit şi piroclastite metamorfozate, care formează un spectaculos relief de badlands, transformat de sârbi într-un veritabil obiectiv turistic. Suntem în Munţii Radan, subunitate a sistemului Rilo-Rodopian – care se întinde latitudinal din sudul Serbiei până în nord-estul Greciei (traversând părţi din Republica Macedonia şi Bulgaria). Activitatea vulcanică din sudul Serbiei datează din Paleogen şi Neogen (perioade ale sistemului Terţiar, care a debutat pe scara geocronologică acum 65 de milioane de ani).

Edificiile rupestre din Ivăneţu

Culmea Ivăneţu, cu altitudinile modeste care abia dacă depăşesc 1100 de metri, pare la început o simplă culme împădurită din zona de contact Carpaţi – Subcarpaţi, o ramificaţie sudică a Munţilor Buzăului care nu promite mai nimic spectaculos din punct de vedere al reliefului. Acesta se află în umbra vecinilor mai înalţi Penteleu şi Siriu, recunoscuţi pentru peisajele subalpine. Întocmai ca întreaga regiune a Subcarpaţilor, şi Ivăneţul este împânzit de aflorimente de gresie – rocă sedimentară constituită din granule de nisip cimentate, mai slab consolidate. În Europa, exploatarea gresiei s-a realizat încă din vremea omului primitiv, prin confecţionarea de unelte şi figurine, o activitate favorizată de uşurinţa cu care se putea lucra în această rocă. În Evul Mediu, pe teritoriul României, călugării care doreau să fie pustnici îşi făureau adevărate locuinţe şi lăcaşuri de închinare, cu o precizie geometrică demnă de invidiat pentru vremurile respective.

O plimbare la Lipova

Trenul aleargă de la Deva înspre Arad, urmând îndeaproape cursul meandrat al Mureşului. Către ieşirea din defileul apusean în Câmpia de Vest, imediat înainte de gara Radna, privirile sunt aţintite pe partea dreaptă, spre dealul mai golaş şi stâncos care se înalţă între valea Şoimoşului şi cea a Mureşului. În vârful lui, zărim zidurile misterioase ale unei construcţii ce pare a fi un castel medieval părăsit, pe unde numai vulturii se mai avântă. Trenul rămâne indiferent faţă de curiozitatea noastră şi nu opreşte decât la 3 kilometri mai departe, într-unul dintre nodurile feroviare de pe traseu. Staţia CFR Radna se află pe malul drept al Mureşului, în cartierul omonim al oraşului Lipova, în care suntem nevoiţi să poposim, în scopul dezlegării misterului. Numai că, pe măsură ce parcurgem cei 300 de metri dintre gară şi drumul naţional Deva-Arad, ne atrage atenţia un alt edificiu impunător, care devine brusc „obligatoriu” de vizitat: biserica Mănăstirii catolice Maria Radna.

Râpa Roşie – fenomen de badlands

Din punct de vedere geologic şi geomorfologic, badlands se referă la acele terenuri acoperite cu o pătură groasă de argilă, erodată de către agenţii externi. Cu alte cuvinte, pentru a avea badlands, sunt necesare următoarele condiţii: strat argilos la suprafaţă (descoperit), ariditate (ploi rare, dar intense, defavorizând vegetaţia), vânt puternic, precum şi o pantă semnificativă a terenului, care ar determina acţiunea gravitaţională a torenţilor. Noţiunea „badlands” provine din statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud din SUA, unde întâlnim o serie de parcuri naţionale tematice, dintre care cel mai cunoscut se numeşte chiar Badlands Naţional Park. La nici 4 kilometri nord de oraşul Sebeş din judeţul Alba, Podişul Secaşelor (subunitate a Podişului Târnavelor) se termină abrupt în Culoarul Mureşului, care îl desparte de Munţii Apuseni. Monotonia versantului este rupă la un moment dat, pentru mai puţin de un kilometru, de o formaţiune spectaculoasă.

Vârful lui Stan şi Crovurile Mehedinţilor

Apa Cernei desparte patru subunităţi ale grupei montane Retezat-Godeanu: pe partea dreaptă (în sensul de curgere) – Munţii Godeanu şi Munţii Cernei; pe partea stângă – Munţii Vâlcan şi Munţii Mehedinţi. Cerna izvorăşte dintr-un spaţiu montan aflat la contactul dintre masivele Godeanu, Retezatul Mic şi Oslea (din Vâlcan). Încă din partea superioară, de la izvoare, Cerna intră în contact cu bara calcaroasă lungă de aproape 60 de kilometri, pe care o va străbate integral, până spre vărsarea în Dunăre. De-a lungul acesteia, Cerna şi afluenţii au modelat depozitele de calcar mezozoic într-o manieră unică pentru Carpaţii româneşti, alcătuind sectoare precum Ciucevele, Geanţurile, masivul Vârful lui Stan – Pietrele Albe, masivul Domogled (Munţii Mehedinţi), precum şi cheile adânci din versantul drept al văii (Munţii Cernei).